Orlando Nicoară

„Au murit toti, maica, si Nicu, si Paraschiva, si Mircea, si Leonora, Victor,  nen-tu Ion al Nelei, ai lui Toaie. S-au dus, a ramas a lui Buidan si eu.”

O ascult pe mamaia si incerc sa-i vizualizez pe fiecare in parte. Nea Nicu si caii lui, sotia lui, Paraschiva, Mircea care nu prea vorbea, sotii Toaie cu tz, probabil cei mai blanzi si simpatici batrani pe care i-am intalnit in copilaria mea, Leonora de langa noi, mama Adrianei, nea Ion, tatal lui Marian, nea Victor, tatal lui Viorel si ai Lilianei. Ii vad si imi aduc aminte de toate verile petrecute la tara, la Saranga, cu sh, un sat ce tine de mult mai cunoscuta comuna Pietroasele. Chiar, oare se mai preda la istorie despre tezaurul de la Pietroasele?

Sunt la parastasul lui tataie si al lui Costica. In octombrie se fac 14 ani de cand s-a dus tataie. Costica, fratele mamei, s-a dus de 15. Lui trebuie sa-i „multumesc” pentru ca nu am pus gura pe alcool timp de 40 de ani. L-am vazut cum s-a distrus singur, timp de mai multe veri. 

Ai mei ma „parcau” in fiecare vacanta mare la mamaie si tataie, iar mie imi placea pentru ca mamaie imi facea toate poftele si imi dadea bani cand plecam de la ei, in general un Balcescu albastru, adica 100 lei. Din tot ceea ce-mi facea mamaia, preferatele erau „turtele” coapte pe plita si porumbul fiert sau copt. Imi mai placeau gogosile facute in ceaun si mamaliga cu lapte de vaca. Desi am crescut cu lapte de capra, mamaliga imi placea mai mult amestecata cu cel de vaca. Noi aveam capra asa ca mamaia cumpara cu cativa lei lapte de vaca de la nea Nicu, cel cu caii. Sau facea schimb, dadea de capra si lua de vaca. Nu-mi mai aduc aminte. Insa de la mijlocul lui iulie si pana spre final de august, cand deja era „batran”, mancam aproape zilnic porumb fiert sau copt. Porumbul fiert ii placea si lui Costica. Nici un parinte nu ar trebui sa-si ingroape copilul. Mama Dina, sora mamaiei, i-a ingropat pe amandoi. Si pe nea Vintila. A ajuns la 88 de ani. 

„Mergi la cimitir?”, ma intreaba sor’mea.

„Da, hai.”

Nu e nimeni pe ulita pietruita in care praful de vara incepe sa-si faca simtita prezenta. De undeva din spatele curtii lui Georgica se aude niste muzica populara. Ma asteptam la manele, sincer sa fiu. Dar nu, e muzica populara.

„Ce mic mi se pare totul”, o aud pe Gabi.

„Da, ne-am obisnuit cu turnurile din Bucuresti. Si la Mangalia cand ma plimb mi se par foarte mici blocurile cu 4 etaje.”

„Da, si turnurile de pe Rozelor par mici”, completeaza ea.

Are dreptate, trecand pe langa casele de pe ulita, nici un gard nu e atat de inalt incat sa nu pot vedea peste el, in curte. Cand eram mic mi se pareau uriase si ma intimidau. Primele schiuri le-am avut din doua scanduri curbate de prea multa expunere la soare, le-a scos tataie din gard, le-a pus niste legaturi din piele si gata, ia Lica, ai schiuri. Aveam 8-9 ani si schiurile mele au facut senzatie printre copiii din sat. Ajungeam acasa ud pana la chiloti, cu sosetele de lana fleasca, dar fericit. Pana cand a aparut pe partia improvizata un bucurestean cu schiuri „adevarate”, iar magia a disparut si schiurile au redevenit scanduri. Ai mei nu au cedat rugamintilor mele si nu am avut parte de schiuri adevarate. Poate de asta nu m-a prins ski-ul. Sau poate pentru ca sunt de la mare si-mi place soarele.

Cimitirul e mic si gazduieste si biserica. Biserica e mica si ma chinui sa-mi aduc aminte daca e aceeasi de pe vremea copilariei, cand ma ducea mamaie la impartasit. Nu poate fi aceeasi, aia era mare si impunatoare. Sau poate eram eu prea mic. E aceeasi. De undeva, din vecini se aud niste manele. 1-1 cu muzica populara. Ca orice sat care se respecta, Saranga are doua biserici. Asta e cea mai putin pricopsita. Preotul face naveta de la Buzau. „Sta intr-o garsoniera” imi spune mamaie. Biserica de peste garla are preot permanent. E mai mare si mai aratoasa.

Gresesc aleea catre mormant dar ma corecteaza sor’mea. Ii vad mormantul si fotografia de pe cruce a fratelui lui tataie. A murit in 44 la incercuirea de la Rostov pe Don. Tataie era mandru de el, cand eram mic imi povestea multe din razboi. Eram fascinat. A fost sanitar si a mers pe jos pana la Praga, ca sa elibereze Europa de nazisti. Nu-i displaceau comunistii, asculta Europa Libera si i se luminau ochii cand vorbea de regele Mihai, „leat” cu el, adica nascuti in acelasi an. 

„Lica, uita-te la mine, ce au construit comunistii in tara asta nu va mai construi nimeni.” Nu-mi placea sa discut cu el politica, ideile mele liberale nu se potriveau cu simpatia lui pentru comunisti. Mi-e dor de el. Ce discutii despre politica am fi avut azi. Pentru el „revolutia” nu a adus nimic nou. Capre, porc si gaini crestea si inainte. Rosii, castraveti, porumb, vita de vie cultiva de cand ma stiu. Inainte muncea la CAP, acum munceste terenurile lui. Doar tuica putea sa o faca „dupa” in legalitate, fara sa-i mai fie teama ca vin sa-i confiste cazanele si instalatia improvizata. Atat cat ma pricep, facea o tuica buna, imi mai dadea sa gust cateva picaturi cand stateam cu el langa cazane, la povesti.

Iesim din cimitir, manelele raman in urma. „Buna ziua”, „buna ziua”. Chiar daca nu se cunosc, oamenii se saluta la tara. Mai putin cei din fata bodegii, stau pe trepte si ne cerceteaza curiosi. Sau poate o studiaza pe Gabi. 

„Mai ma plimb putin” ii spun cand ajungem in capul ulitei. Vreau sa ma duc peste garla, pana la magazinul universal unde incarcam sifoanele. Cand eram mic mi se parea un drum foarte lung. Daca as forta putin pasul ar fi o plimbare de 10-15 minute. 

„Apa din aceasta fantana nu este potabila” scrie mare, cu rosu, pe marginea fantanii din capatul ulitei. Tot satul a crescut cu apa de la fantana. Iar cea din capul ulitei era cea mai departe de casa bunicilor. Aveam una langa noi dar cea mai buna apa era din fantana de la „margine”. Pompilia, sora mamei, spunea ca „lesitura” iese buna cu apa de la „mar’ne”. 

Podul peste garla e la fel, nu s-a schimbat nimic. E garla „centrala”, care imparte satul in doua. Mai e o garla, la „margine” care delimiteaza satul de terenurile cultivate cu vita vie. Ambele sunt niste firisoare de apa semi statuta si murdara. Miroase a soc si vad florile albe prezente pe marginea garlei. 

„La multi ani cu sanatate, sa ne auzim cu bine si peste 100 de ani”. 2-1 pentru muzica populara. Doar ca volumul e cam tare, probabil se sarbatoreste o Elena sau vreun Constantic, iar muzica razbate dintr-o casa pe a carei poarta scrie „vand branza lapte” si se aude pana la drumul judetean care duce spre Pietroasele. E asfaltat. Gradinita cu program normal pare proaspat renovata, arata bine de afara, curtea e ingrijita. Pana la urma totul pleaca de la educatie.

„Apa potabila a fost implementata in 2005 cu ajutorul Uniunii Europene” scrie pe un panou obosit, probabil ramas in picioare din 2005. Cativa metri mai incolo o alta fantana cu mesajul scris cu rosu: „Apa din aceasta fantana nu este potabila”. Vizavi e o cladire mare, impunatoare, care gazduieste un Super market, o terasa branduita de Golden Brau si ceea ce pare o statie de autobuz. Sunt putin descumpanit, statia de autobuz era langa magazinul universal, iar cladirea asta e clar mai tanara decat mine, nu poate fi cladirea cu sifoanele. 

De obicei ai mei ma aduceau in vacantele de vara si tot de obicei tataie venea si ma lua iarna, dupa ce se termina scoala. Ne suiam amandoi in personalul de Buzau si ne pregateam de un drum lung, cu oprire in fiecare gara, statie, halta, jumatate de statie, jumatate de halta, sfert de gara si pe unde mai trebuia sa opreasca. In total vreo 6 ore. Dupa cateva drumuri deja stiam toate statiile, ce urmeaza si cat mai aveam din drum. Imi pierdeam rabdarea pe la Faurei cand tataie scotea as-ul din maneca si incepea sa ma intrebe capitalele tarilor. Primeam un leu pentru fiecare capitala stiuta si pierdeam un leu pentru fiecare pe care nu o stiam. Ieseam mereu pe un plus frumusel, e adevarat, ajutat si de o Europa cu URSS, Yugoslavia sau Cehoslovacia.

Distractia aparea cand ajungeam in Buzau si mergeam sa luam rata spre Saranga. Pentru ca trenul intra in gara in jurul pranzului, iar prima rata pleca pe la 4-5 dupa amiaza, intr-o logica normala, ora fiind aleasa pentru ca atunci ieseau muncitori de la schimbul 1. 

Liberalii promit construirea unei noi autogari in Buzau. Stiu pentru ca am citit din programul lor electoral, un var de-al meu, baiatul varului primar al mamei, candideaza la primaria Pietroasele. „A fost consilier in actualul mandat” mi-a spus Laurentiu, var prin alianta, sotul Cristinei, fata lui Costica. Cristina are copii mari, Teodora trece anul 4 la medicina, Stefan se pregateste de admitere tot la medicina. Nu au apucat sa-si cunoasca prea bine bunicul. Si nici strabunicul.

Nu stiu cum arata azi autogara, stiu cum arata atunci: murdara, obosita, aglomerata. Stateam pe marginea gardului, mancam pachetul dat de mama si/sau niste covrigi de Buzau luati de tataie si asteptam sa traga autobuzul de Saranga. Nu prindeam niciodata loc pentru ca ar fi trebuit sa ne inghesuim/impingem, iar cum eu eram un copil tataie nu se risca sa intre in „batalia pentru un loc pe scaun”.

„Angajam ospatarite si ospatari” scrie pe un afis si nu pot sa nu remarc ordinea fireasca, intai sexul frumos, apoi sexul tare. Si ma gandesc daca anuntul nu a fost scris de o doamna sau domnisoara. Dintr-o terasa branduita Neumarkt se aude muzica populara. 3-1 si populara pare ca a castigat detasat meciul cu manelele.

Miroase a mana Maicii Domnului si din cand in cand a iasomie, iar eu am ajuns la locul unde incarcam acum 30 de ani sifoanele. E o cladire mare cu geamurile sparte. Pe vremuri era magazin universal, azi arata ca o hala parasita. 

Ma intorc si o iau la pas. „Nicolae, Nicolae” se aude de undeva dinspre garla. Muzica populara. 4-1. Nu, ramane 3-1, era tot din curtea cu „vand branza lapte”, daduse sonorul mai tare.

Miroase a gogosi. Desi sunt multe gratare la lucru, mirosul de gogosi facute la ceaun e cel mai puternic miros pentru narile mele. Miroase a copilarie. Pe ulita noastra ma intalnesc cu Adriana, partenera de joaca de acum 30 de ani. M-a recunoscut desi nu am mai vazut-o de vreo 25 de ani. O banui pe Tanta, matusa ei, vecina de vizavi de mamaie, ca i-a soptit cine sunt. Adriana pare neschimbata. S-a maritat la 19 ani, are 44 acum, a facut un baietel la 41. Se apropie Liliana, prietena ei din copilarie. E schimbata, nu as mai fi recunoscut-o, nu ma recunoaste nici ea, trece mai departe.

„Sa ai grija de mamaia”, ii spun Pompiliei la plecare. „Sa nu ma uiti”, imi spune mamaie. „Cum sa te uit, mamaie”. 

Mai devreme ii spusesem Tantei ca trebuie sa vin mai des, mamaia a implinit 91 si desi se trage dintr-o familie prietena cu gena longevitatii, pe care sper sa o mosteneasca si mama, orice se poate intampla. Si mai devreme mamaia imi spusese ca cel mai in varsta locuitor din Saranga are 96 de ani si ca preotul care face naveta i-a spus ca daca ea ajunge la 100 de ani ii da 100 mil din care 10 sa dea inapoi bisericii.

Eu sper doar sa o sarbatorim peste un an, la 92.

Uniunea Europeana, Romania, Buzau, Pietroasele, Saranga, 21 mai 2016.